4 lucruri pe care le-am învățat în primii 4 ani de Crafting Minds

1. Avem de lucru!

Am început în forță. În 2013 țineam primele workshop-uri de weekend, catalizam Breakthrough-uri lucrând cu grupuri, pe comunicare, sănătate sau obiective. Abia aveam 26 de ani și predam în fața unor oameni care mi-ar fi putut fi părinți. În aprilie, țineam primul Practician de 8 zile. Lucram în sesiuni individuale de coaching, iar rapiditatea cu care veneau rezultatele mă surprindea până și pe mine. Mesaje precum:

păreau din altă lume. Nu puteam crede că mi se întâmplă mie. Ce nu știam încă, era că nu “mi” se întâmplau mie, ci prin mine, că meritul meu eram minim, că în timp ce încrederea e esențială, încrederea prea mare e fragilă. Și începeam să o capăt.

În 2014, țineam primul curs de Master. 16 zile consecutive, informație avansată, una dintre cele mai intense experiențe în care fusesem vreodată și care îmi generase wow-uri în continuu, era acum susținută complet de mine. Vreo lună de zile de adaptat aproape 400 de pagini de curs din engleză în limba română, cam de două ori pe atâtea slide-uri, material extra, informație și, nu în ultimul rând, o sală plină de oameni curioși, avizi să primescă tot ce era de primit, unii dintre ei nerăbdători să fie aici de mai mult de un an de zile. Ștacheta era foarte sus dar știam nu doar că-i pot face față, ci că trebuie să o întrec.

Eram acolo cu tot ce aveam și cu ceva în plus. Unul dintre participanți a și scris în formularul de feedback că a apreciat prestanța, căldura, sprijinul trainerului – “faptul că ni s-a dăruit nu doar fără rest, ci ca și cum și-ar fi luat în avans resurse din viitor ca să le folosească acum și aici întru sporirea noastră.”

Nici nu știa câtă dreptate avea.

De ce? Pentru că încet și sigur, după încheierea acestui curs, începeam să pic. Rezultatele în coaching nu mai veneau la fel de ușor. Nici participanții la cursuri. Munceam din greu și parcă rezultatele și mulțumirea erau invers proporționale cu efortul. Mă întrebam ce nu fac bine. Nu-mi mai venea să programez evenimente. Mergeam la seminarii și conferințe de business. Citeam, gândeam strategii noi, îmi luam feedback-uri, le integram, făceam brainstorming-uri cu echipa. Scriam sisteme și proceduri. Nimic. Desigur, căci căutam în afară și ca atare, mă duceam din ce în ce mai jos. Și a durat. Mi s-a pus oglinda în față și a trebuit să recunosc, la un moment dat, că asta se chema burn-out. Îi ajutam pe alții să îl rezolve, dar nu era posibil să mi se întâmple mie. Făceam în continuare lucruri, dar trebuia să mă folosesc de puterea voinței să mă mișc până și spre cele care știam că-mi aduc cea mai mare plăcere. Și asta se vedea în absolut toate ariile vieții și-ale business-ului.

În linia asta, am înțeles unul dintre cele mai puternice mesaje primite luna trecută în India, pe parcursul imersiunii în yoga:

Am înțeles că, momentul în care ți-ai pierdut vitalitatea, nimic nu mai are sens. Nu poți oferi dintr-un recipient gol. Și am mai înțeles că vitalitatea este în alinierea dintre acțiuni, obiective și valori, că de la un punct încolo nu mai contează atât de mult ce faci, ci cine ești. “Eu pot, eu sunt magician” a devenit “Nu sunt supraom, ci doar cea mai bună versiune a mea, cu bucurie și cu haz.” E un pic altceva acum.

2. Oricând oferi un ajutor care nu îți este solicitat, încalci o graniță

Pornind de la aceeași experiență, o altă temă fundamentală mi-a fost cea a granițelor. Aș putea vorbi ore, dacă nu chiar zile întregi despre ele, dar o să mă rezum la câteva idei mari.

Anne Linden, psihoterapeut și Master NLP, cu o experiență de 37 de ani în domeniu, definește granițele ca fiind acele delimitări invizibile dintre noțiuni, concepte, indivizi: unde mă închei eu și unde începi tu – fizic, mental, emoțional, spiritual. Ce acceptăm ca fiind în regulă în interacțiunea dintre noi și de unde lucrurile nu mai sunt ok. Și cum facem să fim conectați în timp ce fiecare dintre noi rămâne el însuși.

O arie în care am trait intens această temă e în măsura în care, într-un proces de coaching, training, business, fiecare dintre părțile implicate își asumă responsabilitatea în proces. Mult timp nu mi-am dat seama că erau situații în care îmi doream rezultate pentru client mai mult decât și le dorea el însuși. Câteodată mă străduiam să găsesc soluții chiar în locul lui. Și asta însemna că mă duceam peste 100% cu asumarea responsabilității pe partea mea și îi lăsam lui mai puțin de 100%. Mai însemna că îi încălcam granițele și pierdeam energie. Există o componentă spirituală a acestei idei, dar ce las aici e concluzia că oricând oferi un ajutor care nu îți este solicitat, încalci o graniță și destabilizezi schimbul de energie. Oricând cauți să rezolvi o situație în locul celui care este responsabil pentru ea, îl privezi de putere. Ori, rolul meu este, dimpotrivă, să te susțin să îți însușești puterea personală.

Și ar mai fi – unde se termină prietenia și începe coaching-ul (și invers), unde se termină ziua de muncă (cu presupoziția că se termină, da?  ) și unde începe timpul așa-zis liber, când se “aruncă prosopul”, de la cine și până unde e ok să primești feedback și să-l consideri valid, când se califică și când se descalifică un client de la a-ți fi client. Pentru sănătatea dumneavoastră, de calibrat, stabilit, ne-negociat.

3. Stabilește-ți propria definiție a succesului

Fiind atât de puternic inspirată de modelele pe care le-am avut (și le am în continuare), multă vreme am muncit pentru volum. Obiectivele mele chiar erau de tipul celor expuse la început. Să fie cât mai multe training-uri, în cât mai puțin timp, De parcă ar fi fost o luptă contra timp, un test al anduranței. L-am făcut să fie așa și l-am picat.

Și mai departe ce? Mai departe – căci dacă nu te întrebi dintr-o abordare proactivă a creșterii, ajungi să o faci ca să scapi de durere – te întrebi “cum vreau eu să trăiesc, de fapt? Ce vreau eu, cu adevărat? Este expunerea masivă, de exemplu, ceva care pe mine să mă hrănească sau mă simt mai “eu” în cadre restrânse? Cum vreau să mă SIMT în timp ce fac ceea ce fac? Cu ce oameni îmi PLACE să lucrez? Și ce anume îmi oferă experiența succesului?”

Până la un punct, era un set foarte elaborat de reguli care trebuiau să fie îndeplinite simultan și nu o făceau niciodată. Acum e pur și simplu un sentiment de plin în piept atunci când îmi închei ziua și câte un astfel de mesaj primit în cele mai neașteptate momente:

Sau ies la o cafea și aud lucruri de genul:

sau

Sau merg la o întâlnire a absolvenților și dintr-o direcție aud:

Mi-o asum: succesul vostru este câștigul meu secundar în tot ce fac.

4. Independența e o iluzie, nu poți crea decât interdependență sănătoasă

Și mai mărturisesc un lucru. Am început și ca să-mi demonstrez că pot. Ca să fiu independentă și să nu am nevoie de nimeni. Nu încercați să “terapeutizați” asta, am făcut-o eu destul. Și am înțeles că nu e nicio vitejie în a le face pe toate singur. Chiar niciuna și chiar dimpotrivă. Ba mai mult, nici măcar nu e întru totul posibil. Îți place sau nu, întotdeauna vei depinde și de ceilalți. Și dacă e așa, de ce să nu pui asta într-o realitate de care să te și bucuri?

I-am spus interdependență sănătoasă.

Această one-woman-show care am fost ani de zile a primit o întrebare într-o vară: “Cami, cum ai putea să faci astfel încât să-i implici și pe ceilalți în îndeplinirea obiectivelor tale?” Și și-a pus rotițele în mișcare.

Astfel, povestea Crafting Minds nu numai că a ajuns scrisă într-una mai amplă, numită “Forța economică a femeilor”, însă a reunit în această vară pentru prima dată doamnele antreprenor din Bacău într-o altă experiență a lui “a fi împreună” prin a ceda controlul, a avea încredere în cine îl preia și îl dă mai departe.

Așa, pentru prima dată anul acesta, am făcut o întâlnire a absolvenților “în deplasare” unde am cedat leadership-ul. Am contribuit, dar n-am avut controlul. A fost… cam așa:

Această one-woman-show învață ce înseamnă experiențe co-create și are o reprezentare a cum 2 > 1 + 1 și întregul e mai mare decât suma părților. Și se bucură de mesaje de susținere, de la un număr de absolvenți Crafting Minds deodată, în dimineața în care începe un alt maraton transformațional:

Se bucură de puterea a ceea ce numim câmp morfogenic și cum e când, deși suntem la distanță, fizic, atunci când o parte își însușește o informație nouă, se reflectă în întreg:

Și creșterea e amplificată atunci când are loc într-un grup de oameni pe aceeași lungime de undă, cu valori comune și care gândesc “altfel”.

Ca să închei rotund, revenind de unde am pornit, cred că realizarea cu adevărat importantă e următoarea: Crafting Minds a început prin a fi eu, Camelia Păduraru. Și a ajuns să fie o comunitate. Au fost primii 4 ani dintr-un mănunchi de prietenii, de vise împlinite și vieți luminate ce reverberează ca să lumineze mai departe.

*Camelia Paduraru, Founder, Master Trainer & Coach