“Nu, eu nu mă bag…” este o narativă care m-a însoțit o bună parte din viață. Povestea la care mă duceam din reflex, oricând era vorba de a face ceva ce nu cadra cu ideea mea despre cine eram, ce voiam, ce puteam și, mai ales, ce nu puteam. Se împăca bine cu “mi-ar plăcea, dar…”, “poate mai târziu…”, “nu acum, altădată…”, “nu știu…”, “nu e de mine…”, “eu nu sunt omul care să…” și tot alaiul de motive cu care veneau la pachet.
Mergeam la schi și eram cea care alegea să stea la baza pârtiei, să dârdâie de frig, să admire “arena” și, în cel mai bun caz, să facă poze celor care se aventurau în mijlocul ei. Stăteam la mal pentru că nu știam să înot. Eram șoferul desemnat al tuturor serilor pentru că, vezi tu, eu oricum nu beau alcool, așa că nu face nicio diferență, distrați-vă voi, eu vă duc acasă. Aveam scutire la sport. Care încet-încet, devenea scutire de la viață. Auto-atribuită. Lucruri care, la momentul lor, nu erau decât niște alegeri mici și aparent nesemnificative, deveniseră ziduri zdravene în jurul zonei mele de confort. Fortărețe care mă apărau bine de tot ce poate să însemne experiența vieții. Pentru că nu ia mult până ca pârtia să devină oportunitatea de business pe care o lași să treacă pe lângă tine, “acea” relație sau șansa ta la fericire.
Drumul către decizia de a spune “stop” a fost lung și anevoios, însă momentul în care am luat-o a fost unul singular și s-a întâmplat într-o fracțiune de secundă. Ca mai toate schimbările substanțiale pe care le facem de-a lungul vieții. Aceste metafore ale neputinței trebuiau să devină, una câte una, metafore pentru o temă nou aleasă pentru viața mea. I-am zis “acte de curaj”.
Nu de dragul curajului în sine, deși e un atribut fabulos, nu de dragul a cum se simte când te arunci în valuri de ocean, a cum se aude audiența când ești chiar în fața ei, a cum se vede jungla de sus, mai curând decât de jos, deși fiecare dintre ele sunt incredibile. Ci pentru ceea ce devii atunci când alegi să let go, să faci pasul, să-ți asumi, să te expui și să pornești pe un drum.
Sunt în Mexic în timp ce scriu asta. Ieri am fost într-un tur care a însemnat canicula din Playa del Carmen, aer umed, greu și aproape irespirabil sub soarele din Tulum, un traseu făcut sub priviri curioase de iguane și situl arheologic din Coba.
Aici, am luat bicicleta prin junglă până la piramida Nohoch Mul, cea mai înaltă din Peninsula Yucatan și cu siguranță o experiență total neașteptată. E piramida pe care nu e suficient doar să o vizitezi, ci o urci. Prin exterior, pentru că interior nu există. Poftim?! Oamenii se urcă pe așa ceva? Da.
De cum îmi apare sub priviri colosul pietruit, văd de la distanță ceva ce pare escaladă a unui perete foarte abrupt. Glumești… Pe măsură ce ne apropiem de ea, vedem că ceea ce pare piatră compactă este, de fapt, dispusă în trepte până sus. Niciun punct de susținere, cu excepția unei funii dispuse din vârf până jos, pe mijlocul treprelor.
Aud acest “nu, eu nu mă bag” cum începe să vocifereze pe fundal. “E cald, n-am încălțări adecvate, nu sunt în cea mai bună formă, poate alții, dar eu…”. Nici nu îmi dau seama bine ce negociez la mine în cap, când îmi văd prietena, Gina, care are aproape dublul vârstei mele, urcând primele trepte. Și atunci se face liniște. Aproape automat, încep să fac pași, lăsând în urmă o plăcuță pe care o scanez rapid în viziunea periferică: “Climb at your own risk”. O treapă-două trepte-trei trepte… cinci-trepte… și încep să îmi dau seama:
