Acte de curaj și ce m-a învățat Piramida din Coba

Scris de în ianuarie 15, 2019

“Nu, eu nu mă bag…” este o narativă care m-a însoțit o bună parte din viață. Povestea la care mă duceam din reflex, oricând era vorba de a face ceva ce nu cadra cu ideea mea despre cine eram, ce voiam, ce puteam și, mai ales, ce nu puteam. Se împăca bine cu “mi-ar plăcea, dar…”, “poate mai târziu…”, “nu acum, altădată…”, “nu știu…”, “nu e de mine…”, “eu nu sunt omul care să…” și tot alaiul de motive cu care veneau la pachet.

Mergeam la schi și eram cea care alegea să stea la baza pârtiei, să dârdâie de frig, să admire “arena” și, în cel mai bun caz, să facă poze celor care se aventurau în mijlocul ei. Stăteam la mal pentru că nu știam să înot. Eram șoferul desemnat al tuturor serilor pentru că, vezi tu, eu oricum nu beau alcool, așa că nu face nicio diferență, distrați-vă voi, eu vă duc acasă. Aveam scutire la sport. Care încet-încet, devenea scutire de la viață. Auto-atribuită. Lucruri care, la momentul lor, nu erau decât niște alegeri mici și aparent nesemnificative, deveniseră ziduri zdravene în jurul zonei mele de confort. Fortărețe care mă apărau bine de tot ce poate să însemne experiența vieții. Pentru că nu ia mult până ca pârtia să devină oportunitatea de business pe care o lași să treacă pe lângă tine, “acea” relație sau șansa ta la fericire.

Drumul către decizia de a spune “stop” a fost lung și anevoios, însă momentul în care am luat-o a fost unul singular și s-a întâmplat într-o fracțiune de secundă. Ca mai toate schimbările substanțiale pe care le facem de-a lungul vieții. Aceste metafore ale neputinței trebuiau să devină, una câte una, metafore pentru o temă nou aleasă pentru viața mea. I-am zis “acte de curaj”.

Nu de dragul curajului în sine, deși e un atribut fabulos, nu de dragul a cum se simte când te arunci în valuri de ocean, a cum se aude audiența când ești chiar în fața ei, a cum se vede jungla de sus, mai curând decât de jos, deși fiecare dintre ele sunt incredibile. Ci pentru ceea ce devii atunci când alegi să let go, să faci pasul, să-ți asumi, să te expui și să pornești pe un drum.

Sunt în Mexic în timp ce scriu asta. Ieri am fost într-un tur care a însemnat canicula din Playa del Carmen, aer umed, greu și aproape irespirabil sub soarele din Tulum, un traseu făcut sub priviri curioase de iguane și situl arheologic din Coba.

Aici, am luat bicicleta prin junglă până la piramida Nohoch Mul, cea mai înaltă din Peninsula Yucatan și cu siguranță o experiență total neașteptată. E piramida pe care nu e suficient doar să o vizitezi, ci o urci. Prin exterior, pentru că interior nu există. Poftim?! Oamenii se urcă pe așa ceva? Da.

De cum îmi apare sub priviri colosul pietruit, văd de la distanță ceva ce pare escaladă a unui perete foarte abrupt. Glumești… Pe măsură ce ne apropiem de ea, vedem că ceea ce pare piatră compactă este, de fapt, dispusă în trepte până sus. Niciun punct de susținere, cu excepția unei funii dispuse din vârf până jos, pe mijlocul treprelor.

Aud acest “nu, eu nu mă bag” cum începe să vocifereze pe fundal. “E cald, n-am încălțări adecvate, nu sunt în cea mai bună formă, poate alții, dar eu…”. Nici nu îmi dau seama bine ce negociez la mine în cap, când îmi văd prietena, Gina, care are aproape dublul vârstei mele, urcând primele trepte. Și atunci se face liniște. Aproape automat, încep să fac pași, lăsând în urmă o plăcuță pe care o scanez rapid în viziunea periferică: “Climb at your own risk”. O treapă-două trepte-trei trepte… cinci-trepte… și încep să îmi dau seama:

  1. Lucrurile sunt mult mai înspământătoare de la distanță decât sunt când te apropii de ele, și cu mult mai puțin înspăimântătoare decât atunci când ești în ele. Atâta timp cât mă uit în față, e totul ok. Nu sunt decât niște trepte. Înalte, abrupte, inegale și cu margini, pe alocuri, alunecoase, dar sunt niște trepte. Ceea ce mă duce la următorul lucru:
  1. Stai prezent. Nu există meditație mai bună de atât. Totul dispare, se duce în background și nu mai rămân nimic altceva decât tu, respirația, treptele, unde și cum faci următorul pas.
  1. Trust yourself. Continuu să urc, respirația mi se îngreunează, bătăile inimii accelerează ritmul, soarele mă bate în cap. Mă apropii să depășesc pe cineva pe traseu. Are suficientă atenție cât să-și îndrepte o parte spre mine. Îmi zâmbește și-mi spune: “Come on. You can do it! Kids do it, you can do it too.” Cel mai bine plasat tipar inductiv (NLP people know) care mi-a fost lansat vreodată. Good point.
  1. Keep going. Așadar, merg mai departe. Obosesc puțin, zic să mă opresc, să fac o pauză și să respir. Ce să vezi, sunt deja mai sus de jumătatea distanței până la vârf. Mă uit în jos. Mă ia amețeala. Gol în stomac. Nu pot să urc, nici să cobor. Sunt blocată. N-am niciun punct de sprijin. Decât pe Gina, care îmi amintește frumos:
  1. Focus on what you want! Concentrează-te pe ceea ce vrei! Ține privirea înainte. Pentru ce te uiți în urmă? Ce cauți jos? Keep going! Îmi recapăt echilibrul. Mi se reglează respirația, îmi revine forța în picioare. Și îmi mai dau seama de un lucru:
  1. Asigură-te că ai alături pe cine trebuie. Că ești într-un mediu de susținere. Altcineva m-ar fi putut încuraja în narativa lui “nu, eu nu mă bag”. Sau ar fi putut căuta să mă ambiționeze în moduri total neinspirate. Gina a făcut primul pas. Și apoi mi-a amintit un lucru esențial, exact atunci când am avut nevoie.

Merg mai departe. Treaptă cu treaptă, cu atenție, cu focus, cu direcție: vârful piramidei. Nici nu-mi dau seama când deja sunt acolo. Facem poze. Ne bucurăm. Am făcut-o! Și îmi mai dau seama de ceva:

  1. Cunoaște-ți “de ce”-ul. Ne relaxăm, ne mai reglăm o dată respirația. Destul de nebunească mișcarea asta, ne gândim deodată. Și până la urmă “cu ce scop?”, întreabă Gina. “De ce?” “Pentru că putem”, îi zic. Și pentru că toată vegetația asta se vede altfel de aici.

Ne pregătim să coborâm. Asta e deja altă poveste. De urcat, am urcat, la coborâre însă, tot hăul acela pe care trebuia să mi-l șterg din percepție ca să-mi păstrez echilibrul, urma să fie fix în fața mea. Oh, dear…

“Cum facem? Vrei să cobor eu în fața ta, sau în spate?”, mă întreabă Gina.

“Nu știu cum e mai bine”, îi spun, cu jumătate de voce și respirația din nou puțin tăiată.

“Sper că ești conștientă că oricum ar fi, tu tot singură ești cu treptele.”

“Oh!…”

Am ajuns să spun povestea, deci continuarea o poți concepe singur. Oricum ceea ce iei din ea, e despre tine.

Așa cum ce îmi rămâne mie din fiecare astfel de act de curaj, e despre mine.

Cu fiecare dintre ele, îmi mai dau seama de câte un lucru, am câte o revelație nouă și-mi mai expandez neurologia câte puțin. Am vrut să aflu mai multe despre “Coba Pyramid” și prima sugestie dată de Google la căutări a fost “Coba Pyramid Deaths”.

Dar adevărul este că viață e atunci când și acolo unde te bagi.

Și totul a pornit de la un prim pas: cursul de Practician NLP, Time Line Therapy™, Hipnoză și Coaching. Și multe acte de curaj s-au scris de atunci 🙂

Te bagi? 🙂

Până data viitoare,
Spor la șlefuit,

_Q5B9289-min


Află mai multe

Ține legătura cu noi!

Afli din timp despre evenimente și primești o dată la 2 săptămâni o listă de goodies.


Search