Capcana ascunsă a pasivității

Written by on iulie 1, 2019

Dacă TU îți spui des asta:

“Universul e într-o ordine perfectă. Dacă e să fie, atunci va fi, dacă nu, nu. ”

”Poate că e un motiv pentru care Universul nu vrea ca asta să iasă acum, uneori așa se întâmplă, faci ce faci, întâlnești piedici și îți dai seama că poate nu e momentul, pentru ca mai târziu să te uiți în urmă și să-ți dai seama că  fost mai bine că nu “s-a întâmplat”. Mai bine îmi văd de ale mele, nu forțez lucrurile, pentru că uneori Universul are un rost pe care tu nu-l înțelegi și de care îți dai seama abia mai târziu.”

”De ce să-ți stabilești obiective? Oricum, primești ce meriți, dacă nu e să fie oricum nu va fi, indiferent ce-ai face și cât te-ai zbate tu.”

”Pentru mine autenticitatea e foarte importantă și îmi dau pur și simplu voie să fiu. Nu mă reprezintă sportul și ar fi ceva fals. Dacă îmi vine să mănânc ceva, mănânc și dacă nu mai simt să merg undeva unde am zis că merg, n-o fac.”

”Eu am făcut tot ce s-a putut, dar Universul n-a vrut.”

Atunci EU te întreb:

Sună cunoscut? Subscrii? Mai gândește-te o dată!

Cine stabilește dacă un lucru “e să fie” și în funcție de ce?

Cine te crezi tu ca Universul să aibă o părere despre ce faci și când e momentul pentru asta? Care e locul tău în noima lui și care e noima ta în relație cu el?

Cine decide ce meriți, cât și când? Oare nu cumva tot tu, cu intențiile tale, energia, competențele, cunoașterea și cantitatea de acțiune pe care o dedici în relație cu ele?

Ce e autenticitatea? Ce îți vine să faci într-un anumit moment, ce simți? Cum știi că stările îți aparțin, și dacă îți aparțin, că vin din sinele tău profund? De unde vin gândurile pe care le gândești te-ai întrebat vreodată? Crede-mă că multe, dar multe, sunt rezultatele condiționărilor sociale, culturale, istorice și familiale. Sunt acolo dinainte ca tu să fi avut o facultate critică cu care să triezi și să filtrezi, te identifici acum cu ele, numești asta autenticitate și te privezi astfel de opțiunea de a-ți antrena mintea pentru a te servi mai bine.

… Un munte de pasivitate

Nu spun că nu există sens în fiecare dintre narativele citate mai sus, ce vreau să aduc în atenție e marea capcana ascunsă în spatele lor. Se numește placiditate. Pasivitate. Inacțiune îmbrăcată în hainele pufoase și călduroase ale unei ordini mai înalte care știe mai bine, face mai bine, conduce, ghidează, și ce bine! Că asta ne dă permisiunea de a nu mai depune efort.

O poveste seducătoare cu numeroase derivate aparținând unui anume sistem de valori (cei antrenați în NLP – Programare Neuro Lingvistică–  probabil că îl recunosc foarte repede), ancorată în mecanisme legitime de rezonanță, flux și sincronicități înțelese foarte superficial (asta dacă sunt înțelese vreun pic to begin with), formulată în idei nobile care împachetează și legitimează fain frumos un munte de pasivitate.

Ne fac să ne simțim bine prin rolul lor blând și consolator față de cum stau lucrurile în mod curent. Ne justifică inacțiunea, renunțarea și intoleranța față de disconfort. Pentru că da, să faci lucruri să se întâmple în plan material necesită efort. Fie că e vorba de munca cea de toate zilele, disconfortul creat de o discuție incomodă, dar care trebuie purtată, efortul de a învăța ceva nou și a înainta prin confuzie și ceață, efortul de a deprinde competențe noi, de a gestiona responsabilități pe mai multe fronturi, de a face o strategie sau a implementa proceduri – toate, dar absolut toate necesită efort. Ceea ce, în lumea gratificării instantanee, suntem din ce în ce mai puțin dispuși să facem, chiar dacă suntem ocupați de dimineață până seara, suntem mult prea puțin ocupați cu ceea ce chiar ar fi important să facem.

Și atunci evadăm “în aer”, în lumea minții care brodează narative în jurul unor idei prinse din zbor care ne fac să ne simțim bine cu noi în timp ce în realitatea vieții de zi cu zi… avem cu adevărat ceea ce ne dorim, ne hrănește și ne împlinește? Facem cu adevărat ce vrem să facem?

Suntem cine vrem să fim?

Dacă da, atunci e minunat. Dar dacă nu, hai să ținem un sistem de avertizare activ față de aceste discursuri justificative care sună frumos, dar nu ne fac niciun bine, și sunt cu atât mai riscante cu cât își trag seva din literatura dezvoltării personale.

Nu cred în a forța lucrurile, a pune presiune pe tine, a te lua de viață și a căuta să pui cu mâna fiecare lucru la locul lui. Nu cred în a alerga orbește după obiective. Dar nu cred nici în stagnare, neasumare a responsabilității și pasivitate îmbrăcate în haina acceptării și a înțelepciunii care recunoaște o ordine mai înaltă și i se predă.

Cred în a fi atent la propriile dorințe, motivații și nevoi. Cred în a te ocupa responsabil de îndeplinirea lor și a le transforma în obiective prin a le pune termen limită și concretețe. Cred în acțiune, acțiune masivă, integră și atenție la feedback. Pentru că orice e feedback. Îți propui ceva, acționezi și iese, foarte bine, continuă să faci ceea ce faci. Nu iese, atunci feedback-ul e schimbă, întreabă-te ce altceva e posibil și fă ceva diferit.

Dar fă ceva!

Până data viitoare,
Spor la șlefuit,

_Q5B9289-min


Haide în comunitatea noastră!

Ține legătura cu noi și alătură-te celor care primesc newsletter-ul ”Leveraging NLP and the New Magic”. Teme de gândire, povești personale și ponturi NLP aplicabile imediat direct la tine în inbox.


Search