Am fost diagnosticată cu ulcer duodenal la vârsta de 8 ani. Încă îmi amintesc momentul foarte viu. Era liniște și semi-întuneric în cabinetul medical în care trei medici evaluau rezultatul radioscopiei mele, complet mirați: ”Vezi și tu ce văd eu?”, întrebă unul dintre medici spre un altul. ”Doamne, da!”, spune celălalt. ”Deci chiar e ulcer, așa-i?”, ”Așa se pare!” Schimbau priviri nedumerite întrebându-se: ”Dar ulcer? Chiar ulcer la 8 ani? Cum e posibil?”
Eram copil. Ce știam eu? Nu prea multe, era doar o denumire ciudată, însă creierul meu deja începea să conecteze puncte care aveau să fie mai apoi întărite de reacția fiecărei persoane căreia îi spuneam că am ulcer: ”Ulcer?! La vârsta asta ulcer?!”
”Trebuie să fie ceva foarte special ulcerul asta”, am ajuns pe parcurs, fără să-mi dau seama, să gândesc.
Mi s-a dat tratament. Urmam disciplinat diete, luam remedii de toate felurile, știind în același timp, așa cum mi se spusese, că ulcerul nu se poate vindeca, ci doar ține sub control. Iar durerea era acolo, constantă și sâcâitoare. Principala premisă despre cauza din care îl făcusem era stresul, lucru care m-a pus bine de tot sub scutul protector al părinților: ”nu mai sta până târziu să înveți, du-te și te culcă!”, ”nu te stresa prea tare”, ”ia și tu lucrurile mai ușor”, ”mănâncă doar ce-ți pică bine, oare ce-ai mai vrea să-ți gătesc?”. Semințele a ce numim în NLP câștig secundar fuseseră plantate. Și a avea ulcer devenea o parte importantă a identității mele.
15 ani mai târziu, în 2008, am făcut cunoștință cu domeniul Programării Neuro-Lingvistice (NLP) în timpul primului Curs de Practician făcut în România pe formatul FasTrack® intensiv accelerat al lui Tad James. Mă așteptam ca experiența să ofere informație pasionatului de psihologie din mine. Ce nu m-am așteptat însă a fost modul în care mi-a zguduit viziunea despre lume și cum avea să-mi schimbe viața pentru totdeauna.
Iată câteva adevăruri foarte incomode care nu doar că au contribuit la procesul meu de vindecare, ci și la a trăi o cu totul altă viață.
Eu îl creasem
Unul dintre primele cadre pe care le înveți în NLP ține de o ecuație pe care o numim Cauză – Efect. Ce ne spune ea este că în viață, te comporți fie ca și cum tu ești Cauza pentru tot ceea ce se întâmplă, fie ca și cum ești la Efectul circumstanțelor. A fi la Cauză presupune a acționa din presupunerea că tu îți creezi propria realitate și a-ți asuma responsabilitatea. La Efect, ești victimă și lucrurile ți se întâmplă. Este doar o atitudine, însă una esențială și care face toată diferența în capacitatea de a schimba ceva.
Nu a fost ușor de procesat, în special prin prisma a ce mi-a spus unul din traineri în timpul unei pauze: ”Tu n-ai ulcer, tu ți l-ai creat!” A sunat foarte confruntațional, m-a zguduit și m-a înfuriat profund. ”Cum îți permiți să spui așa ceva? Ce vrei să insinuezi? Că îl inventez, că nu e real? Tu știi ce dureri am? E o boală, cum ar putea cineva să creeze așa ceva?” Și desigur, nicio persoană sănătoasă la cap nu creează dureri și suferințe conștient. Acceptând însă presupunerea că suma deciziilor conștiente și, mai ales, inconștiente, luate de noi de-a lungul timpului până acum ne-a adus acolo unde ne aflăm în prezent, ne luăm înapoi puterea de a face ceva. Mi-a luat ceva timp să procesez până când primul aha și-a făcut loc în mintea mea: ”Stai puțin, dacă ar fi doar să accept să presupun că eu l-am creat, ar putea însemna asta că tot eu pot să îl și dez-creez, nu-i așa?”
O dată cu acest aha, a fost ca și cum s-a deschis o fereastră pe care pătrundea pentru prima dată ideea că aș putea avea o putere de a schimba cumva situația.
Avea o cauză profund subconștientă
Următorul aspect care mi-a fost adus în atenție a fost modul în care emoțiile negative și experiențele emoționale semnificative ne formează realitatea.
”Tu nu ai ulcer, tu ai furie”, mi-a spus mai departe trainerul. Încă un ”sub nicio formă” mi-a răsunat în minte, având în vedere reputația acestui om foarte calm și cu o foarte bună stăpânire de sine care ar fi evitat orice confruntare sau conflict pe care o aveam. Nu aflasem până atunci că furia inhibată e tot furie și cu efecte chiar mai grave decât ale celei exprimate. A trebuit să accept că furia era totuși acolo. Multă și puternic reprimată. Și apoi, că ulcerul meu a fost răspunsul inconștient la o pierdere de teritoriu și atenție pe care le percepusem când fratele meu mai mic a venit pe lume, și la scurtă vreme încă o dată, când a început să aibă probleme de sănătate. Inconștient probabil am făcut un click de tipul: ”Aha, deci așa se primește atenție? Perfect, pot și eu să fac!”
Îmi folosise
Acum, să o accept a fost un lucru, însă mai apoi când m-am văzut în fața posibilității de a elibera furia prin metodele din curs… a fost altceva. Am opus rezistență. Lăsând deoparte cât de sâcâitoare și debilitantă fusese durerea de stomac în toți acei ani, adevărul este că îmi folosise. Mi-a dat un sentiment de a fi specială. Nu mai era nimeni ca mine, nu mai știam pe nimeni cu ”Ulcer?! La vârsta asta, ulcer?!” Îmi adusese grijă, atenție, un simț deosebit al propriei identități. Mă ajuta să fiu practic, cineva.
Și cam așa stau lucrurile. Când la nivel subconștient se formează percepția că beneficiul sau câștigul pe care ni-l aduce problema e mai mare decât durerea provocată, nu vom fi dispuși să îi dăm drumul. Deci gândește-te la asta: care e un lucru pe care nu ai reușit să-l rezolvi încă? Ce ai câștiga și ce ai pierde dacă ai face-o? Apoi întreabă-te cum altfel ai putea obține aceleași beneficii renunțând la problemă și s-ar putea să faci un pas important spre rezolvare.
A îmbrățișa schimbarea și a trăi o viață împuternicită
Pentru mine venit un moment în care să mă întreb în ce măsură sunt ok cu a continua să mă definesc prin a avea ulcer. Cât de mult îmi convenea ca a avea ulcer să fie cel mai tare lucru pe care să-l pot spune despre mine. Ce altceva era posibil?
Așa am realizat într-un final că erau atâtea alte moduri prin care mă puteam defini, moduri care să reprezinte mult mai bine cine vreau să devin. Nu mai aveam nevoie de ulcerul meu ca să mă simt specială. Când am fost pregătită să eliberez furia, s-a dus într-o secundă cu procesele de Time Line Therapy(R). Am simțit o încărcătură enormă desprinzându-mi-se de corp și am știut, atunci și acolo, că se încheiase cu ulcerul.
Călătoria mea de a ține o simptomatologie sub control a devenit o călătorie continuă de creștere și transformare. Am început să-mi chestionez limitările, una câte una. Am construit o nouă viziune pentru viața mea. Acum îmi iau sens din învățare continuă, din a da mai departe aceste resurse valoroase și din a-i asista și pe ceilalți să spargă blocaje pe care nu le mai doresc și care-i împiedică să fie tot ce ar putea fi.
Nu e tot timpul ușor și e nevoie să fii dispus să faci orice e nevoie, dar o dată ce o faci, te propulsează la un cu totul alt nivel de existență. Și frumusețea nu e ceea ce ai realizat în sine, ci tot ceea ce devii pe parcurs.
Limbajul corpului
Simptomele corpului nu au o existență de sine stătătoare, independentă de noi. Sunt procese care au loc în noi, din întâlnirea gândurilor cu emoțiile cu sistemele noastre de convingeri și valori cu relațiile și situațiile pe care le trăim zi de zi. Ne vorbesc despre noi, despre emoții nevindecate, lucruri nespuse, experiențe neprocesate, dureri ascunse. Apar pentru a ne atrage atenția, pentru a ne face conștienți, a ne învăța ceva și, în final, pentru a ne trage evoluția la un alt nivel.
O bucată de înțelepciune străveche ne spune că boala este pregătită să plece când nu-și mai recunoaște gazda. Sunt o altă persoană acum. Cineva care și-a însușit puterea personală, care face constant exercițiul exprimării de șine și care trăiește o viață cu toată și din toată inima.
Câștigul și mai important, dincolo de a mă vindeca de ulcer, a fost descoperirea a cum anume corpul ne e un prieten cu reacții cât se poate de logice, inteligente și cu sens. Că ne poate deveni cel mai bun aliat pe drumul creșterii, asta dacă știm cum să-l înțelegem și ce să facem cu mesajele lui.
Așadar, în final, vă las cu o întrebare: dacă corpul ar fi o hartă fidelă a celor mai ascunse și adânci tipare inconștiente, ce ți-ar arăta despre tine prin cum se comportă?
