Pe Tony Robbins l-am descoperit acum mulți ani, l-am citit, l-am urmărit și cred că am devorat toate programele audio pe care le-am putut găsi. M-a inspirat în special cu modul foarte puternic și convingător de a-și transmite mesajul, cu informația bogată și poveștile pline de intensitate emoțională.
În timp, mi-am dat seama că nu explică prea mult din ce face, însă o face extraordinar și am început să mă uit la el cu ochii antrenați în NLP și să descopăr cum îl aplică în discurs, intervenții și breakthrough-uri făcute în timp real, pe scenă, pentru a cataliza schimbări în oameni atât de rapid.
Experiența live e o cu totul altă poveste. E spectacol. Un spectacol în care introvertitul din mine a fost reticent să se implice inițial, dar care până la urmă a făcut-o și a descoperit sens și resurse noi. Un spectacol care te implică, te activează și te propulsează într-un film care nici măcar nu știai că există, dar în care te vezi atât de bine și te simți mai tu decât în oricare altul.
–
Am aterizat în sala de eveniment direct de la aeroport, cu bagajul după mine și numai o oră jumătate de somn în noaptea sau, mai bine zis, în dimineața dinainte. Nu trecuseră mai mult de 12 ore din momentul în care decisesem să mă urc în primul avion spre Poznan și să dau curs acestei experiențe, pe cât de improbabilă în contextul de față, pe atât de necesară.
Eram epuizată. Eram în faza aceea în care parcă îți fierbe creierul și ochii ți-s plini de nisip. O stare ce dura deja de prea multe luni de zile. M-au copleșit marea de oameni, zgomotul, foamea și ceața din minte, toate deodată. M-am dus după o cafea, mi-am găsit un loc și m-am instalat cuminte.
Nu trece mult și începe. O trupă de dans care animă sala pentru vreo 20 de minute, proiecții pe toate cele 5-6 ecrane ce tronează dominant deasupra tuturor, lume în delir și o hală pe care abia o cuprinzi cu ochii, zguduită din toți pereții. Și eu, care asist la toate sfârșită, la ani-lumină distanță de starea aceea în care să-mi vină să țopăi și să strig.
Totul până apare Tony pe scenă. Printre urale, chiuituri și aplauze, intră abrupt direct în temă. Așa că ia de-aici: creierul alege tot timpul calea minimei rezistențe. De ce să mă mișc dacă pot să nu mă mișc? De ce să interacționez cu cei din stânga și din dreapta dacă pot să stau bine merci în lumea mea? Ce nu știi este că atunci când primești informație într-o stare de pasivitate, asociezi conținutul cu pasivitatea, prin urmare vei face zero acțiuni bazate pe ceea ce înveți nou.
Și nu, nu, nu, nu, nu era cazul! Știam foarte clar de ce eram acolo, investiția fusese mult prea mare ca să nu câștig nimic din ea, nu-mi permiteam să treacă pe lângă mine și să mă întorc acasă la fel. Așa că am ales să intru în joc și m-am predat.
Nu știu ce s-a întâmplat și cum și când, știu doar că acum tastez frenetic după ce m-am trezit înainte să-mi sune ceasul, la 6 dimineața, cu planuri vii în minte, cu idei proaspete și cu viteză în vârful degetelor, după luni de zile bune de când nu mai reușisem să scriu.
–
Experiența în sine e clar că nu poți decât să o trăiești. În schimb, ce vreau să vă împărtășesc sunt câteva idei care mi s-au așezat solid în neurologie și care fac o diferență în viața oricui caută să trăiască puternic, împlinit, cu sens.
